Medic-singular-singur

M-a preocupat (ca să nu zic că m-a obsedat) singurătatea medicilor de la început. Primul meu text în Viața Medicală, despre asta a fost. Prima mea prezentare la un congres de psihiatrie, ca medic matur, s-a numit „Singurătatea psihiatrului din ambulatoriu”. Eforturi prea împrăștiate și rare ca să conteze. Țin de obicei reflexiile astea pentru mine însumi, dar nu m-am plictisit de subiect.

De mulți ani deja, singurătatea e recunoscută de OMS și toate marile organizații medicale profesionale ca fiind un mare factor de risc pentru sănătatea fizică și psihică a oamenilor. Unde greșesc aceste declarații, cred eu, e în faptul că pun singurătatea la singular. Sunt multe tipuri de singurătăți: cele personale, intime, de abandon, în doi, de bătrânețe, de emigrant, de minoritar. Alienarea bolnavului psihic. Singurătatea din depresie, din psihoză. Abandonul social. Singurătatea în fața bolii și a morții. Singurătatea omenirii în uriașul spațiu gol dimprejur.

Și are și doctorul mica lui singurătate, de natură profesională. Îi zic „mică” din decență pentru marile singurătăți de mai sus, dar nu e tocmai mică. E o singurătate cu multe brațe și multe capete, multe cauze.

Una dintre ele e inerentă felului în care ne practicăm profesia, codului nostru etic. Între medic și pacient există o formă aparte de intimitate. Nu te apropii cu prietenie de omul dinaintea ta, dar afli repede despre el lucuri pe care nu le-a mai spus nimănui, sau nu le știe nici el. În timpul operației, chirurgul este mai aproape de pacient decât este pacientul aproape de el însuși. E o apropiere foarte strânsă, dar în același timp depărtată și chiar rece, în sensul că îți trebuie sânge rece ca să o susții. Nu poți să iubești un pacient, trebuie, într-un fel abstract, vocațional, să îi iubești pe toți cu equanimitate.

Intimitatea e întărită de secretul profesional. Nu pot vorbi sau scrie despre nimic din lucrurile pe care le aflu în cabinet, și interdicția asta nu e doar un respect rațional de cod etic, e în natura mea, e un instinct. (Nu știu cum proceda Oliver Sachs.) Totuși, atunci când scriu, doar despre ele scriu, dar atât transformat, de tranfigurat, de răsucit de filtre personale, încât nimeni nu s-ar putea recunoaște în textele rezultante, și nici eu nu știu dacă scriu despre cineva, despre mulți, sau doar despre mine însumi. Nici de ce scriu, poate din histrionism, dar cred că mai curând scriu pentru că trebuie, altfel tot ce adun ar fi reprimat, ar abceda, m-ar consuma de dinăuntru.

Ei bine, un medic obișnuit, ca mine, se întâlnește cu intimități din astea de zece, douăzeci de ori într-o zi. De o sută de ori într-o zi de lucuru. De două mii de ori pe an. Una peste alta, ele compun o singurătate, singurătatea medicului. E alcătuită, paradoxal, dintr-o lungă serie de relații interumane, medic-pacient. E inevitabilă și ne-o asumăm, nu ne plângem, pentru că nu e drept. În cabinet e vorba doar despre pacient, niciodată despre medic, iar când medicul vorbește despre el însuși (cum eu o fac uneori), tot despre pacient trebuie să fie discuția. Nu are cum să fie altfel. Așa se face că singurătatea acumulată e cumva dublă, sau la pătrat. Suntem singuri in fața pacientului (și adesea a familiei sau chiar a unei vaste comunități, fie ea și online, care îl însoțește), dar suntem și singuri cu singurătatea noastră. Ceea ce e tipic singurătății: se hrănește din ea însăși.

Îmi place să vorbesc la plural, ca și când lucrurile astea ne interesează și ne afectează pe toți medicii. În realitate, s-ar putea, științific vorbind, să vorbesc prostii, pentru că vorbesc, firește, doar despre mine.

(Poza e un stârc pe care l-am pozat vinerea trecută în Herăstrău)